Stau mai degrabă pironita fără sa clipesc in fata calculatorului, plin de praf și înghesuit prin toate acele scaune și birouri chinuite.
Nu ma mai întreb nimic, nu mai respir, nu mai cuget. Mecanic, operez și mânuiesc maldăre de dosare și invoc toate florile și toți copacii sa mi adie lin mirosuri fine și frunze răvășite in dreptul urechilor obosite.
Așa, poate, poate, se opreste zumzetul de neoprit al oamenilor chinuti de propriul eu.
Eram mică și firava, obosita, sleită, cuminte chiar, la biroul meu( si in același timp al tuturor fiind intr un spațiu deschis).
In toate aceste piramide, ierarhii, cei mai importanți nu sunt directorii, managerii adevărați, ci sefii care sunt ținuți șefi ca intr o capcana plina cu șoareci unde nu sunt nici șobolani dar nici furnici. Și atunci au ales sa fie șoareci. Și din cauza ca trăiesc făcând slalom uri printre capcane( capcanele propriilor minți obosite) ajung sa și epuizeze tot frumosul și sa rămână doar cu acea satisfacție mascata a șefului realizat însă frustrat.
Mică și firava cum eram la biroul meu descris mai sus, aud o întrebare scurta și tăioasă:
– Tu ai avut acest dosar de la bun început?
– da, spun eu neînțelegând întrebarea
– sa știi ca are relații încrucișate!
Primul instinct a fost sa întreb cu cine ceea ce am și întrebat ( profesional vorbind nici măcar nu era vorba de relații inrucisate, tot profesional vorbind nu era treaba mea sa analizez asta)
– cu cine?
Au urmat valuri de râsete, iar eu, serioasa cum sunt nu înțelegeam de ce și ce era așa amuzant.
Îmi spun ca e Ok, oricum eu nu ii înțeleg, poate ca a fost o gluma foarte buna și eu nu m am prins.
Din pacate, valul nenorocirilor de la al meu răspuns cât se poate de sincer și banal pentru un sistem atât de poleit cu false aptitudini de orice tip, false cunoștințe, false trăiri, false capacitați S au scurs precum pietrele care cădeau in urma unui Sisif bolnav.
Mi ar plăcea sa pot descrie in detaliu răutatea, poate astfel o pot înțelege. Dar dacă nu e răutate? Dacă e prostie? Dacă e invidie?
Poate ca nu voi sti niciodată, poate ca doar stand acolo le poți înțelege și accepta.
Doamna șefa, cum spuneam, se întoarce râzând împreuna cu alte doamne și îmi spune, zâmbind ” acum înțeleg de ce te a părăsit bărbati-tu”!
Deja era enigma și mai mare pentru mine, eu nu înțelegeam de unde amuzamentul, d apăi sa înțeleg cum S a ajuns la bărbati-miu pe care eu L am părăsit!
Reacția mea a fost… A! Nu a mai fost. Eu nu am mai putut fi și începusem sa ma pierd.
Nu mai înțelegeam ce caut eu acolo, de ce accept asta și de ce îmi rănesc atât de tare sufletul încât sa reziste acestor specimene inumane și îmbâcsite de atâtea orgolii.
Aud aceeași poveste, alte râsete și o alta replica de la un alt șoricel prins in capcana vieții lui mizerabile.
M- am pierdut pentru câteva minute bune pe mine. Și acum sunt furioasa. Și ma tot întreb de ce sunt așa furioasa: ca accept sa stau printre asemenea oameni, ca m am reîntors in corporatie pentru un salariu mai mare, ma învinovățesc ca nu sunt ca ceilalți și pentru ca am alte idealuri, apucături și trăiri și nu ma pot integra in astfel de medii, ma acuz ca nu am astfel de prieteni, ma acuz și in același timp mi e scârbă de cât de ușor pot fi manipulați oamenii pentru 1 leu!
Orice sistem concurențial din punct de vedere al puterii, naște mii de monștrii, mii de demoni care se zbat și se lupta pentru un potențial loc in „paradis”!
Și orice lumina, orice om diferite care le apare in cale, îl calcă pentru a sari peste! L ar ucide dacă ar putea cu orice preț!
Ei nici nu pot concepe ca exista putere in afara funcției, in afara iluziei piramidale clădite pe orgolii rănite, pe suflete chinuite, pe drame in familie, pe submisivitate in alte medii pentru a refula in acest cadru bolnav!
La o lume mai buna nu mai visez…
Acum ma visez pe mine dincolo de aceasta Lume!
Și da mi tu, Doamne, răbdare și iubire sa nu cobor niciodată in negura acestor provocări!
Ana's Weblog 