Rozalia


Meleaguri deșarte pline cu scai

Ma aleargă bezmetice- n noapte! 

Și rochia e lunga, și totu i un rai,

Ma împiedic și cad ca o nălucă uda!

Julitură inocentei ma sâcâie in genunchi,

Iar eu strig, ușor și suav, cu patima și dor:

” te- alerg și te prind, nebunul meu odor!

Tu ești de vina ca patima m a prins”

Îmi rup și rochia și corsetul, ma aplec ușor,

Și ma îngrijesc sa nu ma gâdil pe picior,

Sa nu ma- nveselesc și sa ma găzduiesc aievea

In mrejele inocentei pătate cu iluzii și căluți!

Și sângele cel roz dansa cu al meu corset. In doi. 

Și eu priveam neputincioasa la hora lor,

Cum suferința era scena mea iar eu…

Un roboțel poznaș, abia trezit din Adormirea vieții!

Lacrimi șuvoaie in acel masacru de scaieți.

Cu imagini dezastruoase create,

Cu peisaje demonice acceptate,

Ma ridic. Țâșneau țepii din tot ce mai aveam.

Și-acum mai am o cruce in genunchi. 

E crucea unui Triumf al meu,

Lumina din Intuneric a ieșit,

Cuțitele din puf, iar rochia mea cea lunga…

Și acum așteaptă sa zboare n idealuri și iluzii.

E albă și inocenta… 

așa eram și eu cândva…

Cândva când cicatricile nu mi dădeau acest elan al vieții,

Aceasta feminitate care acum ma îndeamnă  

Sa mi rup rochia cu foc și dor,

Să-mi port trupul cu har de femeie.

Și sa te port și pe tine… tu odorul meu…

Suflete al meu, te port mereu cu mine.