– Am divorțat!
– A! Pai îmi pare rău atunci! Peste trei ani vei putea trece peste trauma!
– Serios? Cine spune asta?
– Psihologii! Nu ești psiholog? Nu știi asta? S au făcut studii peste studii și tot felul de anchete și statistici!
– Fantastic, spun eu timida. Se pare ca, psihologii- cei care contrazic și adera la tot ce e demonstrabil științific ( intr un fel sau altul), la tot ce are o logica și o baza cognitivă, comportamentala, brusc empatizează și adera la faimoasele previziuni ale viitorului meu!
– Pai divorțul e o trauma majora! Este poate la fel de gravă și te afectează la fel de mult ca și un deces in familie, de exemplu!
Acestea se numesc Etichete, limitări și suferințe preluate din societate! Parca ți e și teama Sa fii bine! Cum mama ma sii sa fii bine dacă psihologii spun ca trebuie sa fii rău? N ai cum! Înseamnă ca ești nebun!
Este o trauma majora!
Este o trauma majora! Dar nu divorțul e trauma- trauma majora a fost produsă deja in copilărie. Adevarata trauma a fost sa ma reîntorc la emoția de atunci. Sa ma reîntorc la relația cu tatăl meu, relația pe care mi am readus o in viața, întocmai!
De ce facem asta? Iluzia iubirii cumva? Nu putem accepta ca efectiv tatăl nostru ne- a respins, nu ne- a iubit? Exact! Subconștientul nostru nu poate accepta așa ceva .. așa ca se joaca parșiv cu noi și ne tot provoacă pana când ne aruncam in vraja durerii!
Acum 3 luni ma lăudam ca eu știu de ce am divorțat, ca eu îmi înțeleg lecția, ca mi am iertat soțul! Rahat! Nimic mai fals!
Totul era la nivel de conștient, la nivel profund eu încă eram extrem de închisă și de indisponibilă. Dacă ma opream acolo suferința mea era degeaba și probabil ca mi as fi căutat călăul in continuare pana la moarte Și după moarte( reîncarnandu ma cu aceeași karma).
Poc! Eram singura, ma uitam in oglinda la mine. Îmi analizam noile riduri, cearcănele adânci, parul alb, gâtul îmbătrânit parca prea devreme, buzele împământenite in durere, ochii mari și plini de neiertare! M am speriat de mine, m am Așezat pe marginea unei cutii de carton și am început sa mi ating fata! Era atât de sensibilă și ma durea profund! Nu ma mai recunoșteam, de fapt m am cunoscut vreodată? Nu ma puteam opri, și mi era teama de mine. Liniștea devenea apăsătoare și știam ca acea cutie denivelata va fi martora învierii sau morții mele! Eram împietrită și oglinda mi era dușman de moarte! In fata mea aveam cel mai aprig dușman al meu- Ana societății! Voiam sa scot durerea aia teribila, fațada aceea monstruoasa și sa o eliberez pe micuța Ana, cea blândă, sensibilă și curată! Am început sa plang, lacrimile îmi domoleau gândurile și iluziile au acceptat sa plece! Corpul mi se împietrea din ce in ce mai mult. Și apoi n am mai clipit ci doar atât am făcut: am întrebat imaginea aceea hidoasa din fata mea:
– De unde vine suferința și repulsia fata de Creația ta!!? Tu ai creat- o! De ce nu o lași sa plece? Ce joc e asta? Te joci cu mine? Spune-mi ce ai de gând sa faci!
Și gândurile veneau mai lent, corpul a început sa se relaxeze, fata S a luminat, ochii mari erau umeziți și blânzi, parca începeam sa seman cu cineva drag mie, parca eram copila aia mică de acum mulți ani.
Constientizarea nu ne vindeca! Faptul ca vorbești despre trauma ta la nivelul minții, surprinzător sau nu, nu te vindeca! Faptul ca vrei sa crezi ca ți ai învățat lecția asta nu te vindeca!
Lasă durerea sa se duca la rădăcina, las o sa se duca de unde a venit, lasă emoția sa se duca la mama ei! Atunci de abia, Trăind cu sufletul liber emoția, te poți vindeca! Timpul nu exista, noi îngrășăm totul încadrând in timp! Durerea nu exista, noi o ținem și ii dam valoare păstrând o in minte! Las o sa plece mai jos in tine, las o sa se duca la mama ei! Așa vei ajunge sa retrăiești ceva ce nu accepți poate, acea durere a copilului, lasă te sa fii din nou copilul rănit care își urmarea tatăl sa obțină o îmbrățișare- nu! E prea mult, măcar o privire! Lasă te copila neiubita și acum, copila din adult, ca sa crești, ca sa incluzi, ca sa te urci deasupra ei, ca sa o iei in brațe și sa mergi mai departe ca adult! Adult cu un copil in brațe rănit! Dar adult!
Am caZut din nou in capcana minții! Mintea e fantastica! E minunata și in aceleași timp vicleana! Se joaca inteligent cu noi iar la noi ajung rămășițele luptei ei! Capcanele se țin lanț și uite așa ne legam in noi cu noi și apoi devenim deținuți in propriul labirint! Dezlegati- va de ceilalți și de rațiuni, previziuni, idealuri și șabloane colorate! Ele te fac sa fii ca ceilalți! Dacă vrei sa fii cu adevărat unic trebuie sa fii tu! Îndrăznește sa fii tu și iubește te așa diferit cum ești!
Idealurile sunt făcute ca sa te disprețuiești, sa te învinovățești, sa accepți compromisuri și sa te nenorocesti zilnic plângându ți de mila!
Când sa ai timp sa mai vezi Soarele dacă alergi după iluzii și idealuri!
Sunt atât de imperfecta și am o viața așa de opusa idealului societății încât dacă n- as vedea Soarele poate ca nimic din cine sunt acum n as mai fi! Și eu sunt un nimic aici,dar am îmbrățișat copilul ăla mic de acum mulți ani și asta ma face sa ma simt un om mare in sufletul meu!
Iubește- te omule bun și frumos! Și nu te mai compara cu nimeni și nimic! Chiar nu vrei sa ajungi la darul minunat pe care L ai primit când te ai născut? Darul acela de a fi unic? Dar unic pentru tine! Ca dacă ești doar pentru ceilalți atunci nu mai ai cum sa fii esența! Tot ce e unic poți vedea doar tu! Ce văd ceilalți? Văd ce au și eu! Iar acolo nu mai e unicitate!
Robia este ca așa vrei tu!
Doar tu ai puterea! Nimeni și nimic de pe acest Pământ nu te poate bagă intr- un șablon!
Tu doar fii tu..
Ana's Weblog 