Calaul meu

Iubirea e ca o adiere strapunsa de iluzia clipei,

Cand nici nu mai astepti te injunghie pe-ascuns in piept.

Si sangerezi, si speri,  sa tot gasesti un leac mai vesnic,

Sa ti vindece gaura din suflet si a mortii rana din al tau eter!

 

Suflete al meu, unde ai plecat, unde ai umblat,

Cand eu ma desfatam in lume?

Pe unde hoionareai cand eu eram in limita de jos?

Cine te a gazduit? In corpul cui te ai odihnit cand eu ma tavaleam prin straniile alei intunecate?

 

Acum de abia ne-am regasit, acum cand rana mea e atat de adanca.

Acum, cand eu ma intreb de ce mai sunt?

De abia acum te simt, simt cum ma legeni prin neantul meu,

Si apoi ma tii in brate ca pe tine, Pamantule, sa nu te mai simt!

 

Si bratele te dor, Suflete al meu!

Ai obosit sa tot te joci cu mastile la ochi!

Sa vezi sau sa nu vezi, sa simti sau sa nu simti,

Acest joc viclean si rece ne pierde pe amandoi in jalnicul desfrau!

 

Si armele le sterg, uniforma e verde si vie pentru un razboi.

Si mi  chem tot sangele sa vina acum la sfat.

Sa incheiem tot ce avem de incheiat!

Ca ma dor bratele…..

….semnat ..al tau Gladiator!

 

 

 

Dualitatea mea amara

Mereu m am întrebat de ce sufăr mereu! De mică eu sufar! Am suferit de fiecare data atunci când am ales rațional! Și simteam efectiv durerea provocată sufletului! Și știam ca sunt duala, și știam ca lucrurile pot fi făcute și altfel dar nu înțelegeam de ce trebuie sa le facem altfel de ce trebuie sa existe aceste alegeri și de ce niciodată sufletul nu poate face echipa buna cu mintea! Nu știam ce trebuie sa fac sa le pot îmbina! Habar n aveam care ar fi calea fericirii mele! Și prin fericire eu înțeleg liniște și pace! Fără acea lupta interioară care poate fi epuizanta!

Nici acum nu îmi este foarte clar pentru ca și acum, după zeci de ani, tot in ceata sunt! Tot in aceeași suferința a dualitatii mele!

Ma gândesc totuși ce motiv ar fi avut Dumnezeu sa ne creeze așa duali!? Adică de ce Sufletul sa fie in război cu mintea? Oare nu cumva mintea e din alta parte? Oare nu cumva corpul acesta in care a poposit Sufletul nostru este venit din alta parte? Eu nu mai cred ca acest trup din carne este creat de El! Noi suntem doar suflet de acolo din divin! Și noi suntem divini doar dacă ajungem la Sufletul nostru! Dar dacă rămâne in trup nu vom STI niciodată cine suntem de fapt și de ce am venit! Oare de ce Adam și Evă nu și au văzut trupul decât după ce au „păcătuit”?

Oare de ce de când m am născut ma lupt cu acest trup care îmi cere mâncare, haine de tot felul, plăceri? Oare de ce ne vindem pentru trup? Oare de ce sufar atunci când aleg trupul? Cine suferă de fapt? Cine suntem noi? Și unde suntem?

Nu știu… nefericirea mea nu are legătura cu nici un alt om! Nefericirea mea e in mine și ma nimiceste uneori!

Căci lupta aceasta pe care o dau cu mine de multe ori nu o înțeleg! Și de multe ori ma gândesc ca uneori e mai bine sa fii ca ceilalți!

Și de alte multe ori simt cum pot învinge aceasta obișnuita a trupului, pot învinge ideologiile și mecanismele Învățate!

Dualitatea e crunta! E dureroasa și te macină, te mănâncă așa puțin câte puțin!

Nu știu nimic despre mine încă, știu multe despre trup însă!

Si spunem ca suntem diferiți? Ești diferit dacă ai ajuns la suflet! Doar el e unic! Toate trupurile sunt la fel!

Învelișul trupului e forma cea mai clară a iluziei! Însusi timpul cu mrejele lui te adulmeca și apoi te arunca n viermii pământului nesatul! De milioane de ani trăim aceeași soarta a vieții și a morții!

Și nici nu îndrăznim sa ne întrebam ” dar de ce m am născut”?

Eu încă nu știu nimic…

Doar ma doare! Pentru ca in trup e durerea!

Suflete al meu? Unde ești?