Mi- e dor de bunica mea! Mi e atât de dor de ea, ca uneori îmi vine sa mi fac niște aripi din praf de nemurire și sa zbor un pic către ea. Și apoi sa ma întorc la mine.
Mi e dor de zâmbetul ei. Bunica mea când radea, ii simțeai sufletul. Îți transfera lumina și iubire pentru multe zile in care poate ai fi stat pe întuneric.
Când a murit bunica, eu urma sa susțin examenul de bacalaureat. De fapt, era chiar atunci, între examene. Terminasem oralele. Ma durea sufletul de nu știam cum sa ajung la el sa i pun pansament.
Toți îmi spuneau sa rămân acasă, concentrata. Ca doar nu am învățat degeaba. Sufletul meu nu percepea rațiunile lor. Cu mine bucăți, am plecat spre Bârlad.
Bunica era moarta. Senina, calda chiar, in Capela bisericii din cartier. Am plâns mult acolo lângă ea și nu înțelegeam mai nimic. Nici Singurătatea din Capela nu mi plăcea. Bunicii mele i ar fi placut mult mai mult sa stea in patul ei..sa încheie socoteala cu pământul pe pământurile ei!
Eram revoltata! Sufletul ei plecase, trupul era greu, ochii ii erau închiși, mâna din ce in ce mai rece. Nu înțelegeam de ce nu ne rugam mai mult, de ce nu ne liniștim, de ce nu plangem frumos și povestim despre ce femeie minunata a fost bunica mea. Și încă este.
Multe ritualuri care- și cereau drepturile, multe fantezii macabre și putine suflete. Ma îngrozea sa văd cât de puțin contam noi și cât de mult conta sa creezi o imagine in mahala.
Preotul. Câta manie am ascuns atunci in adâncul meu. Cum era totul făcut in graba. De parca sufletele se grăbesc sa plece pe lumea cealaltă. Pana și pasul agale cu care ar fi trebuit sa mergem pe ultimul drum, se transformase intr un maraton. Mi- era scârbă și iar nu mai înțelegeam nimic…
Bunica mea respecta foarte mult preoții și tot alaiul lor. Îmi venea sa i opresc sa i leg și sa i țin pe loc vreo ora sa le explic ce înseamnă suflet nobil, curat și încrezător. Suflet credincios cu adevărat. Dar m am gândit ca o supăr pe bunica.
Pe bunica mea o chema Maria. Apostol Maria. O femeie atât de blândă, frumoasa și calda. Isi punea in fiecare seara parul pe bigudiuri. Avea bigudiuri mari, înnegrite de timp. Se spală pe Dinți și pe fata și dimineața și seara. Apoi se dădea cu o crema. Crema nu avea un nume, era intr o cutiuța mică și gri, textura foarte uleioasa și culoarea maro deschis. Adoram sa o văd cu câta atenție se îngrijește. Se uita in oglinda și radia parca și mai mult. Din mâncat făcea o arta. Ducea îmbucăturile la gura foarte încet, meticulos, cu gratie și cu pofta. Avea o ținuta la masa și oriunde mergea. Emana atâta putere și credință, de simțeai ca te clatini un pic și ți muta și propriile credințe. Se îmbracă elegant, curat și mereu avea grija sa nu aibă nici o scamă, paltonul negru perfect îngrijit ( de mai bine de cincizeci de ani). Când îmi povestea de iubiții ei din tinerețe, roșea. A fost cândva îndrăgostită de un rus, in al doilea război mondial. Și nu! Nu a violat- o! Dar se întâmpla sa se și ascundă de ei, pentru ca era foarte frumoasa și părinților ei le era frica. Nu toți rușii erau cumsecade cum a fost acel om de care bunica mea a fost îndrăgostită. Și rusul a plecat…
Îmi spunea ca sunt femeie. Ca cel mai important in viața este sa am banii mei, sa învăț ca sa fiu liberă cu adevărat.
” Sa înveți, Ana!”
” Sa ai grija de sufletul tău, Ana! El nu ți cere apa și pâine dar îți cere iubire”
” respecta te! Dacă tu nu o faci, nimeni nu o va face pentru tine”
” sa te oferi doar dacă iubești cu sufletul… căci trupul te Înșeală”
Și multe altele….
Bunica mea scumpă și Draga, te iubesc de nu mai pot!
Nu am cuvinte așa puternice sa le pot trimite la tine!
Doar gândul meu mi a mai rămas, ca n gând ajunge și sufletul … bunica mea..
Tu ești cu mine acum. Îți mulțumesc.
Ana's Weblog 