Ce am învatat?

Eram o copilă, când începusem să mă întreb ce rost am eu în această lume, de ce m-am născut și de ce nimic nu e întamplător, când eu simt că totul e o întâmplare?

Scriam poezii despre moarte și sensul vieții, însă nu știam nimic din ce credeam că știu. Mama era speriată. Contrar dogmelor familiale, eu credeam în viața de după moarte și în fericirea absolută. îmi apăram cu strictețe valorile primite, direct sau nu, iar credința mea în Dumnezeu era mai puternică decât oricând. Credeam în mine și nu îmi era frică de nici un om. îmi propuneam multe și mă jucam cu propriul meu destin. Îl desenam în fiecare noapte de treizeci și unu decembrie, ca apoi în anul ce urma să se întâmple întocmai. Aveam multă putere.

M-am jucat cu propria-mi putere până când l-am întâlnit pe el. În acel moment, m-am lăsat învinsă și am intrat într-un cerc continuu al neputințelor lumești. Trăiam în pofte, iluzii și dorințe. Le-am dat atâta putere încat sistemul meu a fost, ușor ușor, distrus. Simțeam fiecare durere de suflet ca un nou sfârșit. Dar nu puteam ieși. Intrasem în cursa și timpul rațiunii mă alerga în întunericul intens. Eram nefericită și mi-era și teamă să mai  cred în fericirea mea. Nu puteam duce nici un adevăr. Trăiam în minciună. Mă amăgeam cu iubiri false, sentimente forțate și plastice, atingeri artificiale. Credeam în funcții, în elită și  socialul ocupa locul de-altadată al sufletului…..Și sufletul plângea….

Și sufletul a tot plâns….până într-o zi ..când mantia neagră a minciunii mi-a fost scoasâ de pe cap. Atunci sufletul plângea ..dar și eu plângeam cu el.

Mă uitam în oglindă. Eram goală. Voiam mantia înapoi. Era prea dureos ce vedeam, ce -am distrus, câte răni adânci din care sângele nu mai putea fi oprit nicicând. Imploram tot cerul, aveam nevoie de-o mască, adevărul acela era prea greu de dus. Mi-am croit eu o mantie neagră și mi-am astupat ochii cu ea. Vedeam, dar mai puțin.

Și într-o zi mi s-a făcut atât de dor de mine, de Ana mică, încât am smuls tot ce-am creat și am acceptat să sufăr. Simțeam tot greul pe umeri, aș fi vrut să mă evapor, să mă fac nor și să mă descarc atunci când plouă sau atunci când fulgeră. Voiam să fug, să nu mă mai văd, îmi era teamă de mine, de monstrul din oglindă. Mă copleșeau gândurile cu care mă învinovățeam tot timpul..și nu mă puteam ierta.

Și totuși viața mi-a demonstrat că nimic nu e întâmplător.

În toată această luptă a mea cu mine insămi, am invățat să iubesc, să mă iubesc. Am învățat sinceritatea și acceptarea. Am invățat iubirea…

Am invățat să apreciez și să mulțumesc. Am învățat că cine sunt eu sunt eu și unicitatea nu este a minții ci a sufletului.

Am invățat să nu mai judec pe nimeni. Toți oamenii păcătuiesc într-un fel sau altul. Iar eu tot om sunt.

Amîvățat că orice rău primit este o lecție meritată.

Am învățat să mă iert și să iert.

Am învățat să merg înainte orice ar fi și să mut și munții dacă îmi stau în cale.

Am învățat să fiu mamă.

Am învățat să mă simt femeie, să-mi accept sensibilitatea și feminitatea.

Am învățat că nimeni nu poate ajunge la sufletul tău…decât cu voia ta.

Am învățat că viața e minunată și totul e perfect așa cum este.

Am învățat că și eu sunt un dumnezeu mai mic.

Am învățat să păcătuiesc și apoi să mă iert ca apoi să învăț iar.

Am învățat că doar în durere înveți și doar printre demoni câștigi.

Am învățat că Dumnezeu e pretudindeni în noi și în lume.

Am învățat din nou că pot orice..și orice pot e pentru mine.

Am învățat că aici sunt totul ca apoi să fiu acolo ce-am trăit aici.

Am învățat multe dar și acum …știu puține.

Îmi iubesc viața cu toate ale ei.

Zi de zi, ceas de ceas, tic-tac si tic-tic, iubire, furtună sau război….

Durere, dezamăgire sau tristețe…

Totul e o provocare. Provocări cadou.

 

 

Liniștea din timpul furtunii

In ziua pronunțării divorțului, am plâns mult. Stăteam in mașina și- mi puneam, obsesiv, foarte multe întrebări. Nu puteam Răspunde la nici una măcar. Plină de frici și de proiecții negative. 

Conduceam și plângeam.. și ascultam și muzica. După un timp, m am liniștit. Și mi am dat seama cât de mult l-am iubit și ca încă îl iubesc. Desigur, o altfel de iubire. Dar n ai cum sa nu L mai iubești pe bărbatul cu care ai un copil. 

Cât de mult contează sa ierți un om cu adevărat. Ii transmiți și lui liniștea ta și atunci se Creează o legătura foarte puternica. Și dacă nu ierți acel ceva care te a zdruncinat, nu te poți ierta nici pe tine. Și rămâi închis intr o capsula care te va distruge ușor ușor…

Eliberarea de orice furie, de orice resentiment, îmi aduc liniștea și pacea de care eu am atâta nevoie.

Și acum ce mi a mai rămas? 

Tot! 

Chiar astăzi, vorbeam cu o doamna care îmi spunea ca a divorțat acum 11 ani și ca și acum simte acea furie teribila

. Ca are foarte multe boli și ca și a pierdut feminitatea complet! 

Soluția suntem noi! Nimeni altcineva nu poate face nimic in locul nostru! Atunci când vrei ceva, când accepți, te ierți, înțelegi și ai răbdare cu tine, cu emoțiile și trăirile tale… atunci toate studiile psihologice și orice studiu, orice minte dispare( gen te vindeci după trei ani). 

Tu ai forța sa-ți schimbi realitatea acum. Și ai nevoie doar de tine…

Rămân eu cu mine și ma lupt cu fricile mele, Proiecțiile mele? Sau..

Arunc vina asupra celuilalt, îl invinoVatesc, îl fac nenorocit și curvar … și eu unde ma aflu? 

Totul suntem noi!

Eu sunt tot! 

Când doar simt…

O cabană din lemn vechi și plin de așchii, mușchi catifelat crescut pe lângă geamurile acoperite de plante, o clanță sleioasă care iți răscolea întreaga palmă, covoare reci și holurile înguste de care te temeai să nu te atingă.

Camera mică, un bec aproape mort lumina un colț al ferestrei. Covorul m-a gâdilat în talpă. Totul părea că e de lemn. Îmi inspira putere și totodată simțeam că mă transform și eu. Că pielea are scoarța unui stejar, că gâtul este un trunchi rece de brad iar  părul meu deja devenise o frunză fină. M-am gândit că mi-ar fi plăcut să fiu un copac.

Eram cu colegii de serviciu. Sărbătoream marea reusită financiară de la lansarea unor obligațiuni corporative. Eram fascinată să le privesc fețele și să le analizez reacțiile. Deja mă gândeam că nu era întâmplător ales acel loc, o pădure, o cabană izolată și atât de mulți omuleți care deranjau  întreaga liniște acceptată. Parcă ar fi fost niște fiare scoase din cușcă și care trăiau pentru prima oară libertatea mișcarilor. Erau veseli, trăgeau cu foc din țigări, dansau și gesticulau mult. Păreau fericiți. Unii dintre ei se înroșeau în obraji când se atingeau întâmplător, pe mâna sau pe spate.

Muzica era de fapt libertatea de a fi. Discuții interesante, băutură și mâncăruri simple. Imi iau cu pofta mămăliga cu care m-am și fript. Apuc cu cealaltă mână o bucată de brânză și mă așez pe iarbă. Îmi era foame și îmi plăcea să asist la această horă a desfrâului plăcut. Adoram să văd acei roboți silitori și conștiincioși în ipostaze atât de provocatoare.

Retraiam momente din copilarie. Când vorbeam mult și nestingheriți de sabloane și neatenți la aparențe, când ne jucam uitând de timp. Acolo nu mai era timp. Intrasem in horă și îmi plăcea teribil. Povesteam și vorbeam pe rând de cele mai plăcute lucruri și momente hazlii. Ne-am jucat flori fete și băieți, fața ascunselea, lapte gros, ulii și porumbeii.

S-a întunecat. Simțurile ne erau adormite. Mirosul nu mai distingea decât aroma caldă a copacilor, întunericul era apăsător și se auzeau doar greierii și gândacii răzvratiți. Îmi promit că e ultimul joc și apoi am să ma duc să dorm. Eram toți baba oarba. Trebuia ca fiecare dintre noi să spună numele primului om atins.

Fac cațiva pași în față. Întunericul era adânc. Și râsetele scăpate din greșeala le simțeai cum iți ating pielea. Mă împiedic de o piatră și cad. Îmi ating genunchii și dau la o parte noroiul. Simt o mână pe umărul meu. Mă ridic și încep să-i ating fața. Bărbat, barba abia crescută, sprâncene groase, buzele subțiri, nasul ascuțit, părul aspru si des, urechile mici, ochii migdalați. Eram atat de aproape de un bărbat și nu știam cine este. Nu vorbeam, nu vedeam, nu auzeam nimic. Inima îmi bătea din ce in ce mai tare, respiram greu. El era fierbinte, aproape că  îmi ardeam degetele atingându-l. Nu voiam să mă opresc și totuși atingerile erau prea profunde, intime și răvășitoare. Mă concentrez să simt mai mult. Îmi eliberez degetele și le las libere să se plimbe pe umeri, pe piept. L-am luat de mana. Respiram din ce în ce mai greu, mi-am lipit corpul de al lui, mainile erau transpirate și aș fi vrut sa raman asa. Să simt și să las uraganul pădurii în mine. Își trage mâna dreaptă și  își plimbă degetele groase prin părul meu, îmi atinge genele, obrajii, gura. Buzele îmi ardeau din ce în ce mai puternic. M-am gândit să ies din joc si să plec dar nu puteam, era ca si cum corpul meu era zguduit și înnebunit de acele atingeri. Și erau doar niște degete și mult întuneric și multă liniște.

Se oprește el și ma ia de mână hotărât.

-Vino cu mine Ana. Vreau sa-ți arăt ceva

-Octav? tu esti?

-Nu-mi spune că nu ți-ai dat seama

Eram dezamagita.

Ajung suprinzător de repede în camera lui rece și mult mai mică decât a mea. Era lumină, mirosea a tutun și a vin. M-a sărutat. Aș fi vrut să fie forțat dar nu a fost. Eram blocata in ce-am simțit in pădure. E uimitor cum trăiești prin piele, cu corpul și când nu vezi nimic. Mintea și imaginația îți creeaza proprii prinți și regi, mirosul iți aduce iz de basm îndepărtat iar urechile iți aduc doar bătăile inimii tale. Îl ating din nou pe față dar acum îl văd, îl aud și simt. Nu reușesc să-mi readuc fulgerele acelea de plăcere pură.

Mă întorc imediat, i-am spus. Și am plecat.

 

 

Te simți cocoș!

Eu incă nu înteleg cum au unii timp să-si consume energia dezbătănd viața altora. Timp și energie să discuți și să afli lucruri despre ceilalalți! Fantastic.

Toate lucrurile care îți pot fi cu adevărat folositoare sunt în tine. Doar in tine gasesti răspunsuri, iubire, înțelegere, dragoste și pace. De ce n-ai vrea să stai mai mult acolo?

De ce ai vrea să stai mereu „afară” și să suferi, să țipi la ceilalți ce ai vrea să găsești la tine, să mânjesti sfaturi cu neputințele tale și să arunci cu tolbele tale pline de praf în cei ce fac lucrurile altfel decât tine.

Poate că celălat nu iubește o femeie așa frumoasă ca a ta, poate că mănânca șunca și margarină, crenwurști și îi mai dă și copilului gogoașă cu zahăr și ciocolată.

Poate că merge deșănțat pe marginea bordurii cu privirea în jos, cu hainele necălcate și geanta roasă de timpul prin care a trecut.

De ce crezi că ai tu dreptul să-i spui unui alt om ce să facă?

De ce crezi că ți se cuvine să-i impui unui alt om pe cine să iubească și cum să iubească?

Ce inseamă libertatea pentru tine? A! Știu. Răspunsul tău e simplu: să nu fiu in închisoare.

Dar de închisoarea minții ai auzit?

Vorbim de moralitate în timp ce trăim nefericiți în tot felul de convenții perfecte. Măcar dacă le-am întelege.

Vrem să fim un exemplu pentru copiii și urmașii noștri. Exemplu în ce? în cariera? în bani? asta e tot ce contează? de înțelegere, căldură sufletească, liniște interioară, zâmbete, râsete vii, joacă, priviri calde si blânde, atingeri nevinovate, empatie, bunătate …

Daca am fi fost doar trup atunci acum trăiam in lumea perfectă iar eu eram o ratata …

Dar nu stiu…parcă simt ceva…parcă e ceva acolo inlăuntrul meu care îmi dă aripi și putere să cred în valorile pe care maică-mea si taică-miu mi le-au oferit din sufletul lor de oameni simpli si duioși.

Și orice trup are un Suflet! un suflet care nu are nevoie de haine, hrană, bani, palate și averi. Mi-a șoptit într-o seară că atunci când va veni momentul acela despre care noi oamenii nu prea vorbim și ne și speriem de el, cică vom pleca doar noi doi…..

Noi doi? da..eu cu ce am fost aici si el, sulfetul meu

Mi-am renegat opt ani de zile toate aceste trairi launtrice cu mine, m-am mânjit cu tot ce înseamna să trăiești doar cu trup!

M-am săturat: dar cum adică? ți-ai dat demisia? și acum cu ce te ocupi?

Aaaa! lucrezi cu copiii in grădinițe? păi trebuie să caștigi foarte puțini bani acum.

Acum mă am pe mine ceea ce nu pot explica în nici un cuvânt. Pot doar să-mi înghit emoțiile și să rămân în eticheta standard : inconștientă, ratată social și așa mai departe.

Știu ce spun cand spun: orice trup are și un suflet!

Eliberați-vă sufletul, ci nu trupul!

 

Limba mea, salbatica, din gura!

Paisia, tresari si ramasese neclintita intr-o lume neagra si intunecata. Voia sa alerge, insa peste tot roiau serpii plini de venin carora le sticleau ochii in negura noptii!

-Vreau lumina, vreau lumina! Unde sunt? Poate visez..sa ma ciupesc ! sau nu! mai bine muscati-ma, voi, natangilor!

Deasupra capului ei, roiau armate intregi de uriasi negri, de parca ar fi venit sa o acopere cu totul. Paisia cea draga, statea incremenita si isi implora divinitatile stiute sa o transfere degraba in patul ei roz cu printese colorate si pufoase. Dintr-o data, un urias negru, plin de fum si inmiresmat haotic cu funingine si arsura, arunca-n drumul ei o ceata de mici uriasi care dansau si fredonau un cantec misterios:

-Yale yale, yale yale….

– Eu dorm acum.Si nici nu mi pasa sa stiu ce vreti si nici nu va ascult si nici aceasta odioasa cantare nu o pot percepe

Paisia era din ce in ce mai speriata, se lupta sa plece din ea, sa se rupa si sa se desprinda de aceste halucinatii.

Uriasii se opresc brusc. Se uitau la ea si transmiteau mesaje, gesticuland si invartindu se in sus si in jos . Paisia voia sa fuga dar in acel moment si a dat seama ca este legata. Nu avea lanturi, nu avea sfori dar era legata. In fata ei erau micii uriasi iar in spatele ei erau serpii care clocoteau in venin.

– A…A….A….yale, yale, yale…. a a a a!

Dintr-o data, fata, a inceput sa ingane frenetic sunete pe care le auzise in cantecul initiatic al uriasilor din fum. Limba ei devenise mare, foarte mare, exact ca a unui sarpe veninos.

Se forteaza si se ridica,  hotarata,  sa distruga uriasii de fum si sa alunge serpii veninosi. Uriasii se inalta usor si devin pulbere si nor. Serpii, incolaciti intre ei, isi aliniaza capetele si incep sa i vorbeasca Paisiei in limba ei. Serpii aveau acum limbi mici.

Paisia, vazand ca serpii au limba ei iar ea are acum o limba mare plina de venin, s-a trantit la pamant si s-a predat sa moara.

Victoriosi si ametiti, ca aveau sa devoreze din mireasma omului pur, sar la gatul ei sa-i suga si ultimul sange care se retragea din vene. Trageau de gatul ei si in loc sa o nimiceasca intr-o clipita, Paisia incepe si rade. Serpii o gadilau cu limbile lor mici.

Si dintr o data dintr un ras colorat, fata isi scoase limba si musca de indata toti serpii coplesiti de neputinta lor. Plini cu venin, serpii se rostogolira fara vlaga pe pamantul negru.

Paisia, plina de putere si fericita ca a invins monstri si serpi, se ciupeste si astfel simte din nou, cearceaful ei roz cu printese pufoase si colorate.

 

 

 

Orgoliul si iubirea!

Iubirea aceea pura si neconditionata din romanele tineretii mele nu exista! Cel putin nu pentru mine!

Ca sa poti iubi autentic trebuie sa fii un suflet evoluat. Pentru ca in spatele oricarei iubiri sta orgoiul cu sabia lui taioasa!

Ce maiestrie sa ti poti biciul si pedepsi orgoliul si sa lasi nepravazutul si Universul sa lucreze, sa se distreze, sa se joace!

E teribil cum ne agatam asa puternic de crengile fragile sperand ca ne vor tine pana in varful stariilor de extaz!

Orgoliul va pleca vreodata? Oare ce e iubirea de fapt? Si daca te minunezi de oamenii pe care ii intalnesti? Oare tu realizezi ca ce nu ti place la ei esti chiar tu?

Da! Schimba ce nu ti a placut.. Roaga te pentru ei sa se inteleaga dar mai ales roaga te pentru tine sa te eliberezi urcand mai sus… Schilodindu ti putin puternicul orgoliu!

exista iubire intre un barbat si o femeie? Cu adevarat neconditionata?

Mananca-mi tu inghetata vietii!

Ce simplu ar fi sa ne golim umerii si sa ne spalam constiinta oferind cadou oricui din ce avem noi.

Sa putem sa transferam intr o clipita, printr-un cablu imaginar, tot felul de iubiri, incredere, pace liniste.

Sa ne trezim dimineata si sa ne conectam prin cablu sau wi-fi la un OZN plin cu energii binefacatoare.

Si apoi, noaptea, sa zburam prin alte Cosmosuri nebunesti, alte galaxii unde oamenii sunt mai mari si mai colorati.

Sa avem atata energie incat sa fim unde vrem si sa ne atingem cu uriasi albi, cu parul cret si cu pijamale din nori albi pufosi.

Sa radem cu ei si sa ne tavalim prin puful stelar si miscator.

Sa ne gadilam prin aer si sa ne agatam in zbor de colturile stelelor luminoase.

Apoi sa me trezim ca am adormit pe luna gandindu ne cu nostalgie la Pamant…

Si brusc sa ne trezim nefericiti si plini de dor si plini de jale …

Pamant al meu? dar unde esti? da! stiu..e suferinta si desfrau

Da, stiu! E zgomot puternic si asurzitor de suflete ciobite..

Dar ..stii tu! tu esti al meu! si acolo sunt a ta!

Aici imi place tot dar ma pierd in atata infinit ..

Stii tu..eu acolo trebuie sa mor, in tarana ta…cu dor!

 

Ce iluzie inventata!

Toti se vor unici si diferiți….

Iubiților, unicitatea aceasta nu o ai asa pur si simplu. Unicitatea o au oamenii autentici care si trăiesc Calea lor.

Nu te poti numi unic daca tu trăiești in minciuna celorlalți, in șabloane si pentru alții!

E o lupta acolo unde exista aceasta unicitate, e o lupta interioară terifianta intre eul suprem si eul creat- adică intre tu cel adevarat si mintea ta. Constientizarea si acceptarea luptei te conduc pe un drum al tau ca apoi lupta in sine sa te înalte deasupra proiecțiilor tale si ale celorlalți.

Așadar, prietene, am o veste proasta pentru tine:

Proiecțiile, scopurile, dorințele, plăcerile si minciuna nu te fac unic, ba din contra! Te integrezi perfect in spuma roza a societății! Mirosi la fel. Si pașii tai sunt desenați de un altul mai pervers ca tine. Un pervers cumpărat care ti vinde tie iluzia libertății tale si iluzia ca ai avea propriu tau destin!

Zdruncina te! Fa un Exercițiu tu cu tine. Priveste ti corpul, crede ma! Nu e al tau!

Tu esti cel care l conduce? Sau cine e ” motorul” lui?

Depășește corpul… Du te la Suflet! Si stați de vorba doar voi cu voi… Si întreaba l, ușor, soptit:

” tu esti legat ? Sau eu am înnebunit?”

Si acum sa ma iert, zic!

Da! Acesta este de fapt finalul! Pentru ca tot ce trăiești este pentru ca tu ai permis acest lucru! 

Da! Aveai nevoie de acele lecții, acele trăiri, sa te purifici, sa ti intelegi rostul..

Acum mergi inainte! Înțelege tu, minte agera si vicleana, ca nimeni nu e vinovat…

Doar tu! Tu! Iartă te… Pentru toate clipele negre in care ti ai stins singur lumina, pentru toata neîncrederea in tine si n toti ai Lui! 

Iartă- te! Si apoi mergi mai departe..

Nu ne întâlnim niciodata întâmplator! Suntem aici sa învățam. Prin ceilalti, doar prin ei, ne putem cunoaște, ne putem vindeca rănile!  Ceilalti ne ajuta! 

Singuri si fara provocările exterioare noua, am fi veșnic sub dominația orgoliului maiestuos si rece! 

E fascinant si cutremurator in acelasi timp sa conștientizezi adevarul tau, hainele pe care ti le ai însușit de mic si pe care acum le simti mai grele decat cel mai puternic dor de pe lumea aceasta! 

E greu sa fii tu! E mai simplu sa fii ceilalti…

Si asa greu cum e! O clipa de Eu e mai mult decat o eternitate de ceilalti!

Pentru ca atunci cand esti Eu- esti parte din Dumnezeu- adică esti tot si esti veșnic! 

Si esti iubire… 

Iubirea e calea.. Iubirea e răspunsul…

Si tot in iubire… Iartă te!

Ma iert! 

Multumesc tuturor oamenilor din viata mea!