Am avut o saptamana trista……
Sunt voluntara la spitalul Budimex. Ma joc cu copilasii care vin in policlinica la tratament sau consultatii. Si uneori ma mai duc in spital sa ma joc si cu copilasii internati.
Asa am ajuns sa cunosc doi ingerasi minunati : Nicusor si Ana Maria.
Nicusor are aproape 5 ani, este surdo-mut si nici nu merge. De ce nu merge? Pentru ca nimeni nu ii da credit, nimeni nu are incredere in el ca poate, pentru ca nu primeste de la nimeni timp..ci doar mila. Si pentru ca parintii lui l au abandonat de cand s a nascut.
Ana este o bebelusa de 1 an si jumatate care nu sta nici macar in fund si care sufera de sindromul Down. A fost abandonata.
Bineinteles ca eu, ..asa sensinbila cum ma stiu, m- am gandit ca eu pot face ceva pentru Nicusor si Ana. In capul meu deja era o povestioara croita care avea final fericit. M am imaginat ducandu ma mereu la ei, oferindu le jucarii, atentie, iubire, o imbratisare, un sarut.
M am jucat cu Nicusor..asa cum am stiut eu, ne am tinut de mana…si contrar celor spuse de personalul medical ..Nicusor…simte..si aude…Am tinut o in brate pe Ana….tremuram toata…aveam emotii. Ma gandeam tot timpul daca simte ce vreau sa i transmit. Daca imi simte iubirea si daca intelege ca trebuie sa lupte…indiferent de circumstante.
Am plecat trista…apoi m am intors la ei cu atata optimism, determinare ..si cu jucarii.
O doctora a urlat la mine ca ei nu stiu sa se joace si ca nu sunt bune jucariile. Le-au luat de acolo…chiar daca Nicusor se juca atat de frumos cu cercul plin de forme…..fara sa se loveasca desigur. I am luat si un premergator …nici acela nu este recomandat. Am vrut sa o tin in brate pe Ana…nu am mai putut..mi s a spus ca nu am experienta cu bebelusii. I am explicat acelei rezidente ca am un bebelus acasa….Trecea totul pe langa ea…
..Iar eu nu aveam putere sa ma lupt cu ea..eram rupta parca din copilaria mea din care imi amintesc fragmente cum urlau uneori medicii si in acelasi tablou umilinta mamei..cum accepta acel „tratament”.
Aceleasi trairi eu…un écran mult mai dur pentru micii abandonati parca pecetluiti fara voia lor pentru un esec inevitabil.
Si nu ai cum sa nu plangi…cum sa te resemnezi? si in acelasi timp cum poti sa faci ceva?
Cum sa intelegi o mama indiferent ce conditie are ( sociala, materiala…etc) care isi abandoneaza puiul? cum?
DA…sunt suflete care vin pe lume singure…si apoi cersesc iubire strainilor…iar strainii nu au de unde, normal, …strainii nu au nici pentru ei iubire.
Lacrimi….
Ana's Weblog 
Problema noastră e că avem mulți lupi care îmbracă hainele galante a unei oi cu ștaif de abator. Și, nu de puține ori, acel lup e o mamă sau viitoare mamă. Am cunoscut multe mămici care doreau cu ardoare un copil, însă, în momentul în care l-au avut au și început: „cea mai mare greșeală”, „mi-am închis viața”, „m-am îngrășat, dacă știam eu…”, „păi… excursiile…” și o mare de offf… 🙂
Un copil e o bucurie, o binecuvântare, unul din motivele pentru care ne aflăm pe acest pământ (indiferent dacă se naște normal sau nu). Punct!
Da…Ai dreptate! Bine spus…”Punct”