Mi-aduc aminte acele ierni pline de zapada, nameti ce tineau luni intregi, bucuria tuturor copiilor…bucuria mea.
Imi placea iarna…ma uitam ( eu pe mine)afara, nici nu simteam inghetul: cazemate, oameni de zapada, partieeeeeeeeeee, saniute agitate, faimoasele „sapuneli”. Vai..senzational tablou. Strazile erau pline de copii veseli….transmiteau tot ce era mai bun naturii….si natura era fericita.
Acum….acum ….e atat de pustiu afara……..Nu am vazut nici un copil. Probabil este mai fascinant sa stai in casa si sa butonezi in ritmul unui joc cu un excelent design.
Pana si natura plange de ..atata singuratate si tristete…iarna nu mai este iarna..nimic nu mai este ca inainte. Ma intreb cat de mult putem „progresa”?Ne vom mai opri vreodata din aceasta goana dupa lucruri care ne distanteaza iremediabil de noi insine, de natura, de viata?
Cator oameni de zapada le-ai dat viata? Mai stii? Eu nu mai stiu…au fost prea multi…si cred ca si acum mai sunt…topiti in amintiri senine….
Binecuvantata am fost ca mi-am trait scoala copilariei!
Ana's Weblog 
Plozii sunt cablați în ungherele întunecate ale internetului. Nu știu dacă ai observat doi „prieteni” care se revăd după un interval de timp (in acest timp au pastrat o legatura virtuala). Sunt precum doi necunoscuți, evită contactul vizual pentru a nu le cădea masca virtuală. Prieteniile, legăturile amoroase și „agățatul” se întrețin și se dezvoltă în lumea virtuală. De aici și anxietatea socială a copiilor din ziua de astăzi. În legătură cu „bucuria peirdută” din copilărie… da, era acea bucurie nevinovată a primei ninsori, a cazematelor de zăpadă, a venirii Crăciunului etc. Nici eu nu am mai simțit același entuziasm și bucurie… Însă, mi-am dat seama că trebuie să ne bucurăm de toate lucrurile mărunte care ne fac viața mai frumoasă. Bucuria te înconjoară, trebuie doar să o descoperi din nou…