Pe vremea mea…ningea altfel…

Mi-aduc aminte acele ierni pline de zapada, nameti ce tineau luni intregi, bucuria tuturor copiilor…bucuria mea.

Imi placea iarna…ma uitam ( eu pe mine)afara, nici nu simteam inghetul: cazemate, oameni de zapada, partieeeeeeeeeee, saniute agitate, faimoasele „sapuneli”. Vai..senzational tablou. Strazile erau pline de copii veseli….transmiteau tot ce era mai bun naturii….si natura era fericita.

Acum….acum ….e atat de pustiu afara……..Nu am vazut nici un copil. Probabil este mai fascinant sa stai in casa si sa butonezi in ritmul unui joc cu un excelent design.

Pana si natura plange de ..atata singuratate si tristete…iarna nu mai este iarna..nimic nu mai este ca inainte. Ma intreb cat de mult putem „progresa”?Ne vom mai opri vreodata din aceasta goana dupa lucruri care ne distanteaza iremediabil de noi insine, de natura, de viata?

Cator oameni de zapada le-ai dat viata? Mai stii? Eu nu mai stiu…au fost prea multi…si cred ca si acum mai sunt…topiti in amintiri senine….

Binecuvantata am fost ca mi-am trait scoala copilariei!